Este bine ca un tata sa fie amic pentru adolescentul sau?

tata amic

Un tată poate da impresia că-şi iubeşte prea mult fiica/ fiul, atunci când nu marchează îndeajuns distanţa. Cel mai adesea, asta se întâmplă pentru că el se identifică acum cu tinereţea copilului său: are pentru el o iubire care ar putea fi calificată drept narcisistă, o iubire îndreptată mai degrabă către sine decât către celălalt.

Imaginea „tatălui amic” trimite adesea la bărbaţi care nu reuşesc să devină adulţi şi cărora le e frică să-şi exercite funcţia paternă, la bărbaţi care întâmpină greutăţi în a-şi asuma statutul de părinte şi sunt ei înşişi dominaţi de nevoia infantilă de a fi iubiţi, uneori atât de mult, încât stabilesc o relaţie de fuziune cu copilul lor.

Aceste relaţii de amiciţie pun adesea mari probleme fiicelor sau fiilor, când cresc, şi mamelor, care nu găsesc sprijinul patern necesar pentru a-şi creşte copilul.

Aceşti taţi amici au aceleaşi centre de interes ca și adolescenții lor şi ca prietenii de vârsta acestora – seriale tv, modă, muzică. Ei supralicitează uneori, discutând despre iubiţii sau despre flirturile lor, chiar şi atunci când aceștia nu ţin morţiş să facă aşa ceva, preferând, cum e şi normal, să-şi păstreze confidenţele din acest domeniu pentru prieteni sau, eventual, pentru mamă.

Când sunt încă foarte tineri, copiii acestor taţi amici pot gândi, ba chiar le pot da de înţeles celor din anturaj, şi chiar tatălui lor, că au noroc să poată împărţi totul în acest fel. Dar acest sentiment lasă locul mereu, la un moment dat, unei jene care îi face să instaureze, cu mai multă sau mai puţină pricepere, o distanţă care nu exista înainte. De asemenea, uneori, ei se folosesc de opoziţia dintre comportamentele celor doi părinţi: dacă, de exemplu, mama lor spune „nu”, ei îl vor face pe tatăl lor să spună „da” – dar, procedând aşa, ei îşi dau seama, fără nici o plăcere, că-şi pot manipula tatăl după cum vor.

Îmi amintesc de o fată care şi-a schimbat astfel radical părerea despre tatăl uneia dintre prietenele ei. După ce a început prin a-mi spune că prietena ei avea mult noroc să aibă un „tată amic”, care îi vorbea fără ocolişuri despre viaţa lui şi căruia ea putea să-i spună tot, un tată care, pe scurt, nu era ca al ei, care nu-i înţelegea pe tineri, ea şi-a schimbat părerea. Şi-a dat seama că prietena ei nu era fericită să-şi vadă tatăl comportându-se ca un adolescent de vârsta ei. A fost chiar dezgustată când prietena i-a povestit că tatăl ei îi propusese să fumeze împreună marijuana. Dintr-o dată, l-a privit cu alţi ochi pe propriul său tată, pe care-l considera acum mult mai respectabil.

Eu sunt, ca mulţi alţii, convinsă de necesitatea menţinerii „barierei dintre generaţii”, care constă în respectarea diferitelor vârste ale vieţii şi diferitelor statute din sânul grupului familial. Un tată este un tată: nu e un amic. Un amic este un amic: nu e un tată. Această distincţie nu împiedică deloc dragostea filială, dimpotrivă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.