Numeroşi părinţi cred că trebuie să dea aceeaşi educaţie copiilor lor, chiar dacă recunosc că fiecare este diferit, că are propriul temperament, propriile nevoi. În particular, ei sunt gata să recunoască faptul că fetiţele şi băieţeii nu au acelaşi fel de a fi şi, mai ales, aceleaşi manifestări pentru a exprima ceea ce doresc şi ceea ce nu le place, dar nu-şi dau seama de diferenţele pe care ei înşişi le induc prin comportamentele lor.
O tânără mamă îmi spunea într-o zi: „Soţul meu nu-i schimbă scutecele Juliei în acelaşi fel ca mine.”
Aş putea adăuga: „Nu o atinge în acelaşi fel, nu îi vorbeşte la fel, nu o ţine în braţe la fel etc.” Specialiştii în primele relaţii au arătat, observând cu atenţie comportamentele faţă de cei doi părinţi, că bebeluşii percep aceste diferenţe, oricât de mici ar părea ele, şi chiar le pândesc pentru a-şi putea construi în mod clar identitatea sexuală.
Ca şi mamele, taţii participă în mod precoce la formarea identităţii copiilor lor. Lucrările în domeniu au arătat, de exemplu, că toate fetiţele se îndreaptă mai spontan şi mai devreme decât băieţii spre cei din anturaj şi, în special, spre tată, care, acum, le ascultă mai mult. La fel, când încep să vorbească, pentru că sunt mai vorbăreţe şi exprimă mai bine în cuvinte ceea ce doresc şi ce simt, ele au conversaţii relativ mai consistente decât băieţii cu mama lor, dar şi cu tatăl.
Băieţii învaţă mai mult acţionând, iar fetele vorbind: taţii ajung în mod spontan la această constatare, subliniată de toate studiile. În acelaşi timp, dacă în cazul fiilor, ei intervin mai mult pe plan fizic, pentru a le dezvolta spiritul combativ şi curajul, pe fiice au tendinţa să le stimuleze mai mult în sensul prudenţei şi al delicateţii. Tandreţea lor nu se manifestă nici ea deloc la fel. În timp ce dezmierdările oferite băiatului sunt adesea fizice, „virile” – ei îl apucă de mijloc, îl strâng la piept, îi înfundă capul în puloverul lor – pe fată o iau în braţe în mod diferit – cu blândeţe, lăsând-o să-şi sprijine capul pe pieptul lor. Afecţiunea nu este inegală, însă diferită.
De altfel, când sunt întrebaţi despre rolul tatălui, băieţii vorbesc cu plăcere de „cadru”, de „interdicţie”, în timp ce fetele se referă mai mult la funcţia „protectoare”, chiar dacă ele reperează şi funcţia de autoritate, agreabilă sau detestabilă. O fiică are nevoie să citească admiraţie şi mândrie în privirea tatălui, are nevoie să descopere o confirmare fericită a feminităţii ei.
Să fii mama unei fetiţe, să fii tatăl unei fetiţe în ultimii douăzeci de ani, sau înmulţit observaţiile minuţioase despre interacţiunile între bebeluşi şi mediul lor înconjurător. Dacă majoritatea acestor studii se referă la interacţiunile mamă-bebeluş, cele referitoare la taţi au adus informaţii bogate: locul, funcţia şi rolul pe care aceştia îl ocupă foarte de timpuriu în viaţa bebeluşilor nu fuseseră imaginate anterior.
Acestea fiind spuse, pentru un bărbat, primele perioade ale paternităţii sau ale paternalităţii nu sunt de o simplitate evidentă. În timp ce, la femei, naşterea fizică a unui copil şi naşterea psihică proprie ca mamă coincid cel mai adesea, nu acelaşi lucru se întâmplă şi pentru un tată: se constată uneori un serios decalaj între cei doi.
Mulţi bărbaţi întâmpină dificultăţi în a se interesa de fe-tiţa-sugar, de care nu se simt ataşaţi imediat, aşa cum se întâmplă cu mamele. Le va trebui puţin timp „pentru a trăi emoţional, şi nu doar intelectual, ca tată al acelui copil, pentru a simţi că el este cu adevărat copilul lor şi pentru a se descoperi treptat pregătit pentru a-şi asuma locul, rolul şi funcţia de tată”.
Pe de altă parte, să precizăm că, dacă tatăl are nevoie de puţin timp pentru a parcurge drumul şi a-şi recunoaşte bebeluşul lui în acel copil, fetiţa, la rândul ei, îl va recunoaşte mult mai repede decât îşi imaginează el. Plecând de la un model experimental desemnat drept „joc triadic”, o echipă elveţiană a demonstrat astfel că sugarii de doar câteva luni se uitau diferit la faţa mamei sau la cea a tatălui, pentru a stabili momente interactive în doi sau în trei, alternativ.
La fel, psihiatrul pediatru Daniel Stern, binecunoscut pentru lucrările lui despre acordajul efectiv şi armonizarea emoţiilor la bebeluş, a stabilit că acesta din urmă reperează destul de repede diferenţele existente între stilurile interactive ale celor doi părinţi.
Studiind dezvoltarea copilului foarte mic, cercetătorii au pus în evidenţă existenţa, foarte de timpuriu, a momentelor de „atenţie asociată”, definită drept capacitatea de a-şi orienta privirea în prezenţa unui părinte – în cazul de faţă, tatăl – către celălalt părinte – în cazul de faţă, mama – cu care se interacţionează. Această atenţie asociată ar începe să se dezvolte între 2 şi 4 luni şi ar putea fi pe deplin eficace către sfârşitul primului an de viaţă.
Fragment din cartea Cum să fii un tată bun pentru fiica ta de Alain Bracconier
